Principii Gnostice
Este necesar acum să aprofundăm unele din aceste PRINCIPII care au caracterizat Gnoza din toate timpurile.
Cel care nu s-a preocupat niciodată să sondeze în profunzime fundamentele doctrinare ale eternei Gnoze poate cădea foarte uşor în tentaţia de a-şi forma o idee rapidă despre ceea ce implică această cunoaştere revelatoare, şi, în consecinţă, prea puţin obiectivă şi reală.
De exemplu, gnosticismul este acuzat că ar fi o doctrină corporală şi senzuală, însă cei care au procedat în acest fel, au ignorat postulatele gnostice despre condiţia omului actual în cadrul creaţiei. Este indubitabil că umanitatea a degenerat o dată cu trecerea secolelor şi, pentru a dovedi aceasta, este de ajuns să ne uităm la întunecatele pagini ale istoriei negre şi ne vom da seama că în loc să devenim mai buni, am devenit mai răi în toate privinţele.
Gnosticismul nu a acceptat niciodată şi nici nu va accepta vreodată ideea salvării sufletului doar printr-un simplu act de credinţă, deoarece aceasta ar însemna să accepte că mecanica evolutivă a timpului ne conduce până la urmă pe toţi la perfecţiune. Ceea ce ar face atunci inutile toate suferinţele suportate de toţi acei martiri, mesageri, iluminaţi sau profeţi în încercarea lor de a-i arăta omului o cale de regenerare şi salvare.
Acesta a fost motivul pentru care unele grupuri gnostice antice au spus: „Eu sufăr în învelişul meu corporal în care ele (Eurile psihologice) m-au adus, şi m-au aruncat (din cercul eternităţii) în această vale (a existenţei)“.
GNOZA nu este o doctrină care urăşte corpul, ci o ideologie care înţelege că omul este prizonier al naturii şi al unui mare număr de legi care o guvernează, şi din acest motiv alte grupuri gnostice precum antica congregaţie a lui Benares, exclamă:
Naşterea este suferinţă (pentru că ne naştem cu Conştiinţa adormită), îmbătrânirea este suferinţă (tot din motivul numit anterior), moartea este suferinţă, a fi uniţi cu ceea ce nu iubim este suferinţă, a nu avea ceea ce dorim este suferinţă. Ceea ce produce reîntoarcerea Sufletelor este permanenta exigenţă a dorinţei, acompaniată de o dăruire pasionată, o atracţie pentru viaţă, într-o formă sau alta, sau pentru plăcerea senzuală, existenţa sau anihilarea.
Se condamnă uneori gnosticismul, fiind în schimb un sistem mistico-filosofic care încearcă să explice speciei umane motivul suferinţelor sale.
Gândirea gnostică reactualizează tema existenţei AGREGATELOR PSIHICE (foarte cunoscută în Tibet), în interiorul anatomiei psihice a omului pământesc, această teorie fiind susţinută pe parcursul multor secole şi de alte civilizaţii precreştine, creştine şi postcreştine.
Nu trebuie să-i uităm pe DEMONII ROŞII AI LUI SETH, împotriva cărora lupta omul spiritual egiptean; nici pe FEŢELE PALIDE şi pe KALIYENI care-l înconjurau pe eroul hindus ARJUNA, pe drumul său de căutare a Eliberării interioare. La fel trebuie să-i menţionăm pe cei 400 de SUDIŞTI, care conduşi de către COYOLXAUHQUI încercau să-l anihileze pe HUITZILOPOCHTLI (divinitatea cea mai importantă a vechilor azteci). La fel să-i evocăm pe FILISTENI şi GOLIAT care ameninţau poporul lui Israel, cel care aspira la salvarea mistică.
Chiar şi Iisus a trebuit să-i gonească din templul său (interior) pe vânzătorii grosolani (entităţi psihologice indezirabile) care vroiau să-i profaneze interioritatea divină. Iisus i-a gonit folosind biciul (voinţei). Şi anticii eleni au participat la această simbologie arătând posterităţii lupta dintre PERSEU şi abominabila MEDUZǍ, sau în alt caz, cel ar cretanilor, care au înfăţişat lupta pe viaţă şi pe moarte dintre TEZEU şi MINOTAUR. În lumea persană această luptă a avut loc în plan teologic între AHURAMAZDA şi AHRIMAN, ca duşman antitetic.
Toate aceste simultaneităţi anterioare sunt lăsate în învăţăturile lor de către diverşi exponenţi gnostici de-a lungul secolelor, şi care au fost cu vehemenţă condamnate de către diverse interese ale clerului, dovedind astfel lipsa cunoaşterii în profunzime a doctrinei. Acesta este cazul lui Valentin, care nu a fost bine înţeles când a spus în trecut următoarele :
Cu inima se întâmplă întocmai ceea ce se întâmplă cu un adăpost în care sălăşluiesc persoane grosolane… Acestea nu au grijă de locul în care se află, pentru că nu este al lor. La fel se întâmplă când nu avem grijă de inimă (locul sentimentelor curate). Rămâne impură şi este locuinţa mulţimii de demoni (Euri psihologice).
Este un rol al gnosticismului de a da o adevărată identitate animică sau spirituală creaturii umane; deoarece aceasta din urmă, dacă o analizăm în profunzime, nu este altceva decât un mănunchi de entităţi capricioase sau energetice care se luptă în mod constant între ele şi care nu au nici un fel de obiectivitate. Folosind cuvintele DR. SAMAEL AUN WEOR, afirmăm:
În numele Adevărului, declar solemn că Fiinţa este singura Existenţă Reală, în a cărei lumină inefabilă şi teribil de divină, acestea pe care le numim Eu, Ego, eu însumi, sine însuşi, nu sunt decât nişte tenebre exterioare, plânset şi scrâşnet de dinţi.
Eul, Egoul, este constituit din sumele şi diferenţele elementelor subiective, inumane, bestiale, care incontestabil au un început şi un sfârşit.
Să asimilăm natura FIINŢEI implică, pentru cine doreşte aceasta, o autoanihilare a Eului său, ca muncă preliminară.
În această muncă sinceră şi voluntară devotul este asistat de către Pneuma sa (Spiritul), întrucât crearea Sufletului este rezultatul unei forţe centripete (disciplina riguroasă a aspirantului şi loialitatea sa doctrinară) şi a unei forţe centrifuge (dinamismul revelator al FIINŢEI care caută să dezvolte AUTOGNOZA prin intermediul experienţei umane).
Instrumentul care împărtăşeşte această experienţă este numit, în aceste studii, «CONŞTIINŢǍ». Din nefericire, aceasta, deşi păstrează încă în străfundurile sale comoara iniţială a Cunoaşterii ultradivine, este în aceste momente prizoniera diverselor elemente psihologice cărora li se atribuie numele de «AGREGATE PSIHOLOGICE INDEZIRABILE», după cum sunt denumite şi în multe doctrine orientale.
Dizolvând Eul, Esenţa - Conştiinţa - se trezeşte, se iluminează, se eliberează, şi atunci, drept consecinţă sau ca un corolar, apare AUTOCUNOAŞTEREA, AUTOGNOZA.
În mod evident, această dezvăluire extraordinară ne invită să murim în noi înşine pentru ca Fiinţa să se manifeste în interiorul nostru.
FIINŢA, ca forţă liberă, purtând în natura sa OMNISCIENŢA, este capabilă să exercite control asupra creaţiei, asupra naturii şi elementelor sale componente, şi astfel asupra întregului cosmos; în acelaşi timp ea cunoaşte resortul secret al existenţei şi diferitele mutaţii care au avut loc în scenariul Cosmogenezei şi Antropogenezei.
Astfel, când posedăm FIINŢA, posedăm în plus şi atributele sale şi aceasta este ceea ce am văzut de multe ori la magii autentici ca şi Moise, Iisus, Zoroastru, Hermes Trismegistul, Quetzalcoatl etc.
Ei au fost personaje în care s-a manifestat, de fiecare dată când a fost necesar, o voinţă supraumană capabilă să dezlănţuie cele mai neaşteptate fenomene metafizice sau paranormale.
Incontestabil, doar prin intermediul unei profunde «dorinţe de a fi», putem dobândi această putere misterioasă care există în stare latentă în ascunzişurile noastre intime cele mai profunde şi pe care GNOZA o denumeşte FIINŢA REALǍ.
De asemenea, este lamentabil că anumiţi autori, neinformaţi, au asociat GNOSTICISMUL cu tendinţe eretice şi anticreştine. Acest lucru este absurd, având în vedere că primii Părinţi ai Bisericii recunosc că au avut în Gnoză cel mai mare sprijin al lor. Să ne amintim că însuşi Iisus a avut legături cu casta Esenienilor, ale căror manifestări Gnostice sunt recunoscute universal. Marele mistic Sf. Augustin s-a declarat, din punct de vedere teologic, gnostic.
Fără îndoială, este bine să clarificăm că multe societăţi (de-a lungul istoriei), la adăpostul cuvântului GNOZĂ, au arătat doctrine care sunt de fapt foarte îndepărtate de ceea ce înseamnă cu adevărat GNOSTICISMUL. Dar, pe de altă parte, însuşi Serge Hutin afirma: «Au fost acuzaţi Catarii şi Templierii că s-au dedat sodomiei; aceste acuzaţii sunt false, dar astfel de obiceiuri au fost practicate de secte mai obscure».
Concepţiile mistico-filozofice ale gnosticilor cu privire la Dumnezeu şi creaţie, în general, foarte criticate de organizaţiile religioase dogmatice, au rădăcini ontologice transcendentale care explică într-un mod mai potrivit natura divinului.
Cu privire la aceasta este bine să semnalăm următoarele:
Toate naţiunile au primul lor Dumnezeu sau Zei ca androgini; nu ar putea fi altfel, întrucât îi considerau pe îndepărtaţii lor părinţii primitivi, strămoşii lor de dublu sex, ca Fiinţe divine şi Zei sfinţi, întocmai cum fac astăzi chinezii.
De fapt, concepţia artificială a unui Iehova antropomorf, exclusivist, independent de propria sa operă, aşezat acolo sus pe un tron de despotism şi tiranie, lansând fulgere şi tunete împotriva acestui trist furnicar uman, este rezultatul ignoranţei, pur şi simplu idolatrie intelectuală.
Ceea ce au respins gnosticii din toate timpurile nu este Dumnezeul necunoscut, Unul şi veşnic prezent în Natură, sau Natura In Abscondito, ci Dumnezeul dogmei ortodoxe, înspăimântătoarea Zeitate răzbunătoare a Legii Talionului (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte).
În cuvântul „Elojim“ (Elohim) întâlnim o cheie transcendentală care ne invită la reflecţie.
Este un fapt de necombătut, nu doar din punct de vedere ezoteric, ci şi lingvistic, că termenul „Elohim“ este un nume feminin cu o terminaţie la plural masculin.
Traducerea corectă, ad-literam, a numelui Elohim, sau mai bine zis “Elojim”, întrucât în ebraică “h” sună ca “j”, este ZEI şi ZEIŢE.
Genezele apocrife ale multor religii, nepublicate datorită unor interese obscure care nu doresc să fie dezvăluite pentru a nu scandaliza mulţimea de orbi, încep spunând: «Şi Spiritul principiilor feminine şi masculine s-a aşternut pe suprafaţa fără formă, şi creaţia a avut loc».
Cu acestea dorim să subliniem următoarele:
Incontestabil, o religie fără Zeiţe este pe jumătate ateistă.
Dacă dorim cu adevărat echilibrul perfect al vieţii noastre animice, trebuie să-i închinăm cult lui Elohim (Zeii şi Zeiţele din vechile timpuri), şi nu lui Iehova antropomorf, respins de către Marele Kabir Iisus.
Cultul idolatru al lui Iehova antropomorf în locul lui Elohim, este cu certitudine o piedică puternică în obţinerea stărilor de conştiinţă supranormale.
Antropologii gnostici, în loc să râdă cu scepticism – ca antropologii profani – în faţa reprezentărilor Zeilor şi Zeiţelor din diversele panteoane aztece, mayaşe, olmece, toltece, incaşe, chibchaşe, druidice, egiptene, hinduse, caldeene, feniciene, mesopotamiene, persane, romane, tibetane etc., etc., se prosternează la picioarele acestor Divinităţi. Pentru că în ele recunoaştem pe Elohim Creator al Universului. „Cel ce râde de ceea ce nu cunoaşte, este pe cale să devină idiot“.
Incontestabil, facultăţile de cunoaştere omeneşti nu ar putea niciodată să treacă dincolo de imperiul cosmic al Logosului bărbat–femeie, Demiurgul Creator, Armata Vocii (Verbul).
JAH-HOVAH, TATǍL-MAMĂ secret al fiecăruia dintre noi, este autenticul IEHOVA.
JOD, ca literă ebraică, reprezintă MEMBRUM VIRILE (Principiu Masculin). EVE, HEVA (EVA), la fel ca şi HEBE, Zeiţa greacă a Tinereţii şi logodnica olimpică a lui Heracles, este YONI-ul, Potirul divin, Eternul Feminin.
Divinul Rabi din Galilea, în loc să-i închine un cult lui Iehova antropomorf al evreilor, îl adoră pe divinul său Bărbat-Femeie (Jah-Hovah), Tatăl-Mamă interior.
Binecuvântatul crucificat pe Muntele Căpăţânii a strigat cu voce puternică zicând: „Tatăl meu, în mâinile tale îmi încredinţez spiritul“. RAM-IO, ISIS, Mama sa Divină Kundalini l-a acompaniat pe a sa Via crucis.
Concluzionăm acest aspect teologic spunând că:
Abaterea de la Demiurgul Creator, antiteza, fatalul, este înclinarea către egoism, originea reală a atâtor amărăciuni.
Indubitabil, conştiinţa egoică se identifică cu Jahve, care, după Saturnil din Antiohia, este un Înger căzut, un Geniu al Răului.