Mărturia lui Iuda
Cum era de aşteptat, şi cum a fost întotdeauna, Biserica Catolică a atacat dur Evanghelia lui Iuda, recent dată umanităţii de către National Geographic Society. Acesta a fost o constantă a Vaticanului de când în secolul III d.C. s-a realizat Conciliul de la Nicea şi, de atunci, s-au considerat ca eretice toate comunităţile creştino-primitive care în realitate au fost cofondatoare ale Creştinismului ca doctrină. Fără îndoială, majoritatea acestor comunităţi erau gnostice şi deja în acea vreme (anul 180 d.C.) Irineu, episcop de Lyon în Galia romană „a scris un tratat intitulat Contra ereziei. Cartea era un atac feroce împotriva tuturor acelora ale căror puncte de vedere despre Iisus şi mesajul său se îndepărtau de ortodoxia Bisericii“.
Istoria ştie foarte bine că aceste grupuri, citate anterior, atacate de episcopul de Lyon, erau într-adevăr gnostice şi ştiau foarte bine că Iisus nu a venit pentru a fonda o biserică, ci, mai degrabă, pentru a da o doctrină care să lămurească definitiv ceea ce era într-adevăr indispensabil pentru a ajunge la Împărăţia Cerurilor. Andrew Cockburn, în recentul său articol intitulat „Evanghelia lui Iuda“ şi publicat de prestigioasa revistă National Geographic, în ediţia sa din mai 2006, semnalează:
Irineu (episcop de Lyon) avea o mulţime de erezii contra cărora să lupte. În primele secole ale Creştinismului, ceea ce pentru noi este Biserica, care funcţiona cu o ierarhie de sacerdoţi şi episcopi, era doar unul din numeroasele grupuri inspirate de Iisus. Expertul în Biblie Marvin Meyer, de la Universitatea Chapman, care a colaborat la traducerea Evangheliei [lui Iuda] rezumă acea situaţie ca fiind creştinismul în căutarea stilului său. Multe din acele grupuri erau gnostice, continuatoare ale aceleiaşi linii a creştinismului primitiv prezentată în Evanghelia lui Iuda.
Este interesant ca cititorul nostru să cunoască câteva amănunte interesante în legătură cu contribuţiile pe care gnosticii le-au adus figurii lui Iisus şi crezului său:
Nazarinenii erau cunoscuţi ca Botezători, Sabeeni şi Creştini ai Sfântului Ioan. Credinţa lor era că Mesia nu era Fiul lui Dumnezeu, ci pur şi simplu un profet care a vrut să-l urmeze pe Ioan.
Origene, unul dintre părinţii Bisericii Creştine (Vol. II, pag. 150), observă că „există unii care spun despre Ioan că el era Unsul (Christus).“
Când concepţiile metafizice ale Gnosticilor, care vedeau în Iisus Logosul şi Unsul, începură să câştige teren, Creştinii primitivi se separară de Nazarineni, care îl acuzau pe Iisus de pervertirea doctrinelor lui Ioan şi de schimbarea Botezului în Iordan. (Codex Nazaraeus II, pag. 109).
Este un fapt incontestabil că Biserica Catolică s-a consolidat în timpul domniei împăratului Constantin ca Biserică oficială a Imperiului şi, evident, s-a umplut de putere religioasă şi politică. De atunci, numita Biserică s-a autostabilit ca mediatoare între Dumnezeu şi oameni, până într-atât încât toţi cunoaştem dogma care s-a stabilit şi, conform căreia, nimeni nu poate să se apropie de Iisus sau de Dumnezeu dacă nu acceptă pe Sfânta Mamă Biserică cu toată birocraţia sa şi cu nenumăratele sale greşeli de-a lungul istoriei.
Este un fapt cunoscut din punct de vedere teologic că „gnosticii credeau într-un principiu suprem de bunătate, înţeleasă ca o minte divină, dincolo de universul fizic. Fiinţa umană posedă o scânteie din această putere divină, dar este separată de divinitate prin această lume materială care o înconjoară. Pentru gnostici, o lume defectuoasă, opera unui creator inferior şi nu a Dumnezeului suprem. În timp ce creştinii precum Irineu susţineau că numai Iisus, fiul lui Dumnezeu, era atât uman cât şi divin, gnosticii credeau [şi continuăm să credem] că oamenii puteau fi în legătură cu Dumnezeu. Salvarea se obţinea trezind esenţa divină a spiritului uman şi conectând-o cu Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de ajutorul unui Maestru, şi aceasta era, după gnostici, menirea lui Christos. Cei care interiorizau mesajul său erau la fel de divini ca şi Christos“.
Tocmai aceasta a fost şi va fi întotdeauna eroarea crasă comisă de Biserica Catolică instituţionalizată, adică de a nu vrea să prezinte doctrina lui Iisus aşa cum el a dat-o. Alta ar fi situaţia pentru noi toţi, locuitori ai acestei lumi, dacă la Conciliul de la Niceea s-ar fi acceptat alte Evanghelii numite azi apocrife. Atunci am fi cunoscut mult mai multe despre doctrina creştină. De exemplu, am fi ştiut că Iisus a iubit-o pe Maria Magdalena şi că, prin aceasta, niciodată nu a fost un om cu o sexualitate castrată. Există o bogăţie incalculabilă de date teologice în Evangheliile lui Toma, Filip, Iacov etc. etc.
Întotdeauna istoria ne dă lecţii şi, azi, spre surpriza tuturor, reapare în faţa lumii figura lui Iuda rectificată prin intermediul propriei sale Evanghelii. În ciuda faptului că timp de secole Biserica Catolică a vrut să ne vândă un Iuda trădător, meschin, nesolidar cu Maestrul său etc., adevărul şi-a făcut apariţia şi, cum spune proverbul popular, adevărul este ca şi furtuna, când vine face ravagii!
Timp de secole gnoza întotdeauna a afirmat că Iuda fusese discipolul cel mai exaltat al lui Iisus, pentru motivul de a fi acceptat, în drama pe care Iisus trebuia s-o reprezinte, rolul de trădător. De aceea, în Evanghelia lui Iuda Iisus Christos îi vorbeşte lui Iuda şi, între alte lucruri, îi spune: „Tu îi vei depăşi pe toţi, pentru că tu vei sacrifica corpul în care trăiesc“. „Te vor blestema pentru asta!“
Problema a fost şi va fi întotdeauna că Biserica apostolică romană niciodată nu a vrut să înţeleagă că drama pe care a reprezentat-o Iisus a fost planificată cu atenţie de Iisus şi cei 12 apostoli ai săi, tocmai pentru a rămâne dovada istorică a ceea ce fiecare persoană trebuie să trăiască în viaţa sa interioară, particulară, individuală, adică să reintegreze toate părţile divine ale propriei sale Fiinţe cu ajutorul Christului intim. Biserica vaticană a rămas cu figura istorică a omului numit Iisus, dar niciodată nu a înţeles şi nici nu vrea să înţeleagă că importantă este translatarea istoricului în viaţa intimă a fiecărui creştin.
Pe bună dreptate, tatăl gnosticismului contemporan, Dr. Samael Aun Weor, referindu-se la drama experimentată de Iuda şi în legătură cu repercusiunile spirituale pe care această dramă le aduce în interiorul omului, a spus într-una dintre conferinţele sale din anul 1977 următoarele:
Iuda, acest Apostol interior, care este una dintre cele 12 Puteri pe care le purtăm în interiorul nostru, una din cele 12 părţi ale Fiinţei, este viu interesat de ANIHILAREA BUDISTĂ, de aceea este extraordinar…
Nu neg nici existenţa acelui apostol de acum 1977 ani, care îl reprezintă chiar pe propriul nostru Iuda Intim. El este o realitate. El există. El este unul din Cei Mari, cel mai de seamă Maestru, cel mai exaltat adept care a umblat cu Iisus din Nazaret, dar în noi există un Iuda Interior, dincolo de acel Iuda istoric, într-adevăr există cineva care îl personifică pe Iscariotean, care într-adevăr este interesat de distrugerea Egoului din fiecare din noi. Iuda Iscarioteanul ne învaţă, cu deplină claritate, DOCTRINA DEZINTEGRĂRII EGOULUI.
IUDA ISCARIOTEANUL nu este, cum cred mulţi, un om care şi-a trădat Maestrul. Nu, el a jucat un rol, arătat de Maestrul său, şi nimic mai mult. Însuşi Iisus din Nazaret i l-a pregătit şi Iuda l-a învăţat pe dinafară şi l-a reprezentat în mod conştient, public.
Doctrina lui Iuda ne arată cum să obţinem eliminarea tuturor agregatelor psihice, MOARTEA EGOULUI. Din această cauză Iuda s-a spânzurat, pentru a indica că Eul trebuie să se reducă la cenuşă.
Iuda a jucat un rol şi nimic mai mult; s-a pregătit în mod conştient. Pentru a nu contrazice cu nimic Sfintele Scripturi, l-a repetat de mai multe ori înainte de a-l face public, aşa cum un actor îşi joacă rolul şi nimic mai mult.
Iuda era şi continuă să fie discipolul cel mai exaltat al lui Iisus Christos, a obţinut Cristificarea…
Este lamentabil că printre argumentele care se folosesc împotriva Evangheliei lui Iuda (publicată recent) s-a spus că acea Evanghelie nu are relevanţă pentru că a fost scrisă prin secolul III sau IV d.C. Vrând să se spună cu aceasta că nu are suficientă rigoare istorică. Dar acest argument este la fel de slab ca şi acela utilizat de atei sau sceptici şi, conform căruia, Iisus nu a existat niciodată pentru că niciodată nu s-au găsit documente scrise de el însuşi care să-i ateste prezenţa istorică.
Încheiem aceste rânduri invitându-l pe amabilul nostru cititor să facă o cercetare profundă cu privire la această temă pasionantă pentru a se împlini cuvintele marelui Nazarinean care sună aşa: „Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi!“…