Pistis Sophia
Pentru cărturarii teologiei nu este niciun secret faptul că Gnoza, ca şi cunoaştere ermetică, şi-a avut rădăcinile precreştine în filosofiile găzduite în Siria şi în Mesopotamia şi, evident, deopotrivă în doctrinele păgânismului grec şi egiptean.
Nu putem ignora nici principiile gnostice ce se ascund în teogoniile popoarelor precolumbiene din America Centrală şi din America de Sud. Există în menţionatele teogonii un aspect gnostic care vorbeşte de asemenea de exilul sufletului, căzut în greşeală, şi arzătoarea sa dorinţă de a urca la Ceruri sau la Aeonurile gnosticilor.
Dintre toate textele gnostice care au fost cunoscute de către umanitate, fără nicio îndoială că Pistis Sophia este cea care le depăşeşte în importanţă pe toate celelalte cunoscute în lumea teologiei creştine.
Alături de toate documentele care au mărit reputaţia Gnozei, ca de exemplu evangheliile apocrife, Pistis Sophia dobândeşte o importanţă transcendentală datorită faptului de a se constitui în cea mai înaltă expresie a idealului gnostic, care este completa eliberare a sufletului de toate acele legături, vizibile sau invizibile, care îl ţin prizonier în roata vieţii sau roata Samsarei despre care vorbesc hinduşii.
Scris iniţial în coptă şi ulterior tradus în greacă, textul Pistis Sophiei a fost o relicvă venerată timp de milenii de către diversele confrerii gnostice care s-au succedat de-a lungul istoriei.
Forma în care se desfăşoară Pistis Sophia este plină de indicaţii cosmogonice, antropologice şi teologice care sunt adresate obţinerii iertării sufletului prin autoaplicarea pedepsei purificatoare; ceea ce este amplu comentat şi dezvoltat în tematica gnostică pe care ne-a lăsat-o moştenire V.M. Samael Aun Weor, şi conform căreia doar prin suferinţe voluntare şi sacrificii conştiente este posibil să dezintegrăm lanţurile care ţin prizonier materialul nostru animic, putând, în acest mod, să recuperăm lumina pe care am pierdut-o de-a lungul secolelor şi al mileniilor.
Conţinând cuvintele Marelui Kabir Iisus dictate apostolilor săi timp de unsprezece ani după Înviere, Pistis Sophia s-a constituit în Biblia prin excelenţă a gnosticilor, şi pe bună dreptate s-a argumentat pentru aceasta că nu există altă operă care să descrie cu atâta acurateţe gândirea Nazarineanului şi ţelurile doctrinei sale.
Este destul de frapant dialogul care permanent se desprinde de-a lungul conţinutului acestei opere. Este un dialog între suflet (cufundat în păcat) şi Divinul Mântuitor, ca reprezentant suprem al Regiunilor Luminii. Prin acest dialog, Pistis Sophia cere ajutor pentru a abandona sărăcia sa spirituală, iar Nazarineanul îi răspunde la implorări, dezvăluind motivele căderii Sophiei şi experienţa câştigată cu înţelepciunea păcatului.
Pentru adepţii Gnozei eterne, sufletul sau materialul psihic ce este conţinut în fiinţa umană, a fost victima unei căderi spirituale provocată de un fals Dumnezeu sau Demiurg Creator. Această cădere a generat în Pistis Sophia (sufletul uman) o distorsiune în structura sa originară şi, în consecinţă, apariţia agregatelor psihice sau a demonilor care o chinuiesc şi o ţin prizonieră de atunci, în aşa măsură încât o îndepărtează de lăcaşul său divin până când o aruncă în Aeonii inferiori sau în Haosul religiilor.
Misiunea textului conţinut în Pistis Sophia nu este alta decât cea de a istorisi originea ei însăşi şi nenorocirea de a fi rămas închisă în materie şi, pe lângă aceasta, modul de a abandona acea condiţie mizerabilă prin intermediul metodelor divine cu scopul de a recuceri Cerurile sau Aeonii pierduţi odinioară.
Fără îndoială că limbajul care constituie Pistis Sophia este prin excelenţă parabolic şi plin de metafore, în cel mai pur stil al comunităţilor care existau în vremurile precreştine şi de asemenea în timpul şederii lui Iisus pe Pământul Sfânt. Acest fapt a condiţionat Pistis Sophia să se preschimbe în textul gnostic cel mai de neînţeles pentru exegeţii tuturor timpurilor şi, pe de altă parte, a fost resortul secret care a împiedicat alterarea acestuia.
Poate din acest motiv exista o profeţie care pronunţa în mod subliniat următoarele: „Doar cineva care va avea încarnate principiile cristice în natura sa spirituală va fi capabil să înţeleagă, să priceapă şi să dezvăluie conţinutul Pistis Sophiei”...
A fost necesar ca secolele şi mileniile să treacă pentru ca, în sfârşit, în secolul XX, un autentic Maestru, reprezentant al stirpei Iniţiaţilor Solari, să apară înaintea verdictului solemn al conştiinţei publice pentru a dezvălui, cu lux de amănunte, această operă sacră şi purtătoare a cheilor mântuirii umane.
Această mare Fiinţă, într-un ceas bun venită la noi din Înalt, a fost prea Venerabilul Maestru Samael Aun Weor, Avatara al lui Avalokitesvara pentru această nouă Eră a Vărsătorului care deja se desfăşoară în augustul tunet al gândirii.
Nazarineanul le-a dictat prin viu grai apostolilor săi corpul de doctrină conţinut în Pistis Sophia, iar ei, apostolii, l-au adunat cu devoţiune în scrierile lor, constituindu-se astfel cărţile sau capitolele acestei mari opere.
Însă stă scris că pentru neamul omenesc obişnuit Pistis Sophia, în starea sa originară, este precum o carte mută, căci sensul pe care îl cuprind cuvintele acestui text este totalmente enigmatic. Totuşi, cu dezvăluirea pe care ne-o face V.M. Samael Aun Weor, Pistis Sophia se transformă în ghidul exact prin intermediul căruia este posibil să se scoată fiinţa umană din labirintul de confuzii în care se află în mod normal şi să o înapoieze statutului său divin pe care îl avea originar, conform însăşi Genezei ebraice.
Este aşadar, Pistis Sophia, purtătoarea moştenirii pierdute care ne corespunde tuturor şi pe care putem ajunge să o posedăm din nou prin intermediul expunerilor didactice şi dialectice ale Gnozei contemporane, încredinţată umanităţii acestor timpuri de către remarcabilul Maestru Samael Aun Weor.
I se atribuie Pistis Sophia lui Valentin, eminent şi îndrăzneţ căutător al adevărului, care a avut curajul de a se revolta împotriva dogmelor pontificale ale Bisericii Catolice, care deja începea în acele vremuri (secolele I şi II ale erei noastre) să-şi fabrice ortodoxia ecleziastică cu scopul de a-i scoate din joc pe autenticii creştini primitivi care îmbrăţişau Gnoza care le fusese dată de Iisus.
Mulţi teologi nu ezită să afirme că: „În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului II şi începuturile celui de-al III-lea, doctrina lui Valentin avea să fie cea mai puternică şi serioasă dintre disidentele Bisericii, literatura sa depăşind-o în volum pe cea a însăşi Bisericii”.
Şi într-adevăr istoria religiilor ar trebui să îi aducă un omagiu postum lui Valentin pentru faptul de a ne fi condensat, în această manieră atât de scrupuloasă, drumul de întoarcere spre oceanul marii lumini, permiţând azi, în plin secol XXI, întregului furnicar omenesc ce populează faţa lumii noastre să realizeze înăuntrul său comuniunea cu ceea ce este numit GRAŢIA şi ADEVĂRUL.
Proverbul popular ne-a spus întotdeauna: „Pentru rele mari, mari remedii”, şi în aceste momente precise în care umanitatea trăieşte un val de apostazie manifestă, această operă monumentală, Pistis Sophia, vine să împlinească o sacră misiune, ajungând la noi descifrată prin virtutea iluminării unui om autentic cristificat numit Samael Aun Weor...
Ne aflăm, astăzi mai mult decât oricând, înaintea dilemei de A FI sau A NU FI, ne spune Gnoza Samaeliană, şi din aceasta se deduce în mod clar că nicicând în alte vremuri nu s-a produs în neamul omenesc o autoselecţie care va împărţi locuitorii lumii noastre în două categorii bine definite: de-o parte una, cea a acvilelor, şi de cealaltă cea a reptilelor; una a îngerilor şi alta a demonilor...
Noi marcăm pentru tine, amabile cititor, o întrebare: de care parte vrei să te afli tu? Kabala poată să îţi vină în ajutor, şi o face prin această axiomă: „Ia scutul credinţei tale şi înaintează cu pas hotărât, fie că este în sensul vântului sau împotriva tuturor vânturilor”...